Sărutări de mâini, cititoarelor mele,
Sărutări de mâini, doamnelor și domnișoarelor,
Poate va mira faptul că mă adresez în mod special cititoarelor mele, însă după peste 3000 de cărți vândute și donate în doar 3 ani de zile, de la apariția pe piață a micii mele edituri de carte, acum pot afirma fără să greșesc, că știu deja cine îmi citește cărțile.
Ba, mai mult… la un moment dat mi-am și imaginat următorul scenariu petrecut într-un cuplu, după ce cărțile mele ajung să fie citite de către cititoarea mea:
“EL/(care de-a lungul vieții sale, n-a fost niciodată preocupat să citească vreo carte, în afară de ziarele locale):
– Și ce mai scrie ăla?…
EA/(cititoare pasionată, pentru care cartea înseamnă evadarea EI din realitatea cotidiană, uneori atât de stresantă și de obositoare):
– Păi, a scris despre el și despre soția lui… Și despre cum Ei îi place să facă sex într-o cadă plină de spumant… Auzi, tipu’ ăsta a dat mâna cu Iliescu, după 10 ani de zile în care l-a urât de moarte, pentru că din cauza fostului președinte, țara asta a continuat și după Revoluție să se afle sub comuniști. L-a iertat pe Iliescu abia după ce-a pierdut alegerile…
EL/(ridicând siderat, din umeri):
– Scrie numa’ prostii… Auzi, să scrie despre nevastă-sa, că-i place să și-o pună în baie… E smintit tipu’!.. Și cine e el, ca să-l ierte pe Iliescu? Dumnezeu?… Păi dacă nu era Iliescu, președinte, la cât de proastă e nația asta, de români, acum probabil că eram conduși de chinezi. Mai intram noi în Europa?… Lasă naiba cartea aia, că te prostește la cap, la câte inepții debitează ăla… Auzi, l-a iertat EL pe Iliescu! Hm…
EA/(cu ochii în cartea mea, abia cumpărată, dând absentă din mână, a lehamite):
– Băsescu ne-a băgat în UE, bărbate! Ce tot o dai cu chinezii?…”
… Prin urmare, chiar dacă subiectele discutate în familiile în care cărțile mele au ajuns datorită interesului manifestat de distinsele mele cititoare, sunt sau pot fi asemănătoare cu ceea ce am debitat eu mai sus, adevărul e undeva, la mijloc.
Și știu că nu greșesc prea mult când afirm că romanele mele sunt citite cu preponderență, de către femei, pentru că am cunoscut și două situații ieșite din comun, ca să nu le spun cel puțin deplasate și care m-au lăsat serios pe gânduri:
Prima situație a fost cea în care una din cititoarele mele, ca să nu aibă discuții în familie și-a comandat cărțile mele cerând editurii să le trimită pe adresa mamei ei, ca să nu afle soțul că-și cumpărase cărțile.
Iar a doua situație, care m-a și răscolit pe interior pentru multă vreme, a fost faptul că în trecut, am fost pacientul unei doamne doctor psihiatru, cu care mă întâlnisem de câteva ori în momentele mele ceva mai sensibile și care, după două întâlniri cu mine la care a venit purtând ochelari fumurii ca să-și mascheze vânătăile de la ochi, mi-a cerut să nu ne mai vedem pentru că are necazuri cu soțul ei, care nu era de acord ca eu să fiu pacientul ei și nici nu vroia să-mi vadă cărțile în casa lui. Cu-atât mai puțin citite de către soția sa.
Prin urmare, trecând încă o dată peste revolta care simt că mă cuprinde ori de câte ori îmi amintesc prin ce anume a fost nevoită să treacă fosta mea psihiatră, din cauza cărților mele… și chiar dacă totuși sunt și bărbați care mi-au citit cărțile, dați-mi voie să fiu în continuare rezervat și să-mi păstrez reticența și felicitându-i totuși pentru curiozitatea manifestată față de cărțile mele, să considere că mă adresez și lor… dar în subsidiar, vorba avocaților de barou!
Acum, că mi-am explicat începutul de… hai să continui, s-o numesc spovedanie… să trec direct la subiect!
Am lipsit un an si ceva din vederile publice, pentru că în toată această perioadă de timp, am construit… o CASĂ!
Chiar dacă nu-mi lipsea ca la peste 50 de ani să aflu și eu ce înseamnă cuvântul “șapă” sau faptul că pervazele ferestrelor se numesc în realitate “glafuri”… a trebuit să mă apuc și de proiectul acesta, căci îi promisesem soției mele, Magdy, că îi voi oferi o casă. O casă doar a EI…
Și chiar dacă vreme de peste un an de zile, din postura de șef de șantier n-am mai reușit să scriu nici măcar un rând cărților mele, totuși, am reușit să descifrez ițele întortocheate ale piețelor de carte din străinătate și să aflu cum pot ajunge și cărțile mele în mâinile cititorilor străini sau a românilor din Diasporă.
Și asta, fără sprijinul vreunei instituții culturale a Statului Român, care și acum sunt pline de personaje corupte și care, dacă n-au nimic de câștigat de pe urma implicării lor, nu mișcă nici un deget ca să sprijine inițiativa unui… vorba aceea… ilustru scriitor necunoscut român… care-și dorește ca și cărțile lui să ajungă în librăriile din străinătate.
Prin urmare, acum sunt suficient de pregătit…
Perioada asta, petrecută ca șef de șantier, recunosc că mi-a prins bine și din alt motiv.
Am realizat că nu-mi ajunge să scriu doar o trilogie, ca să las în urma mea o mărturie veritabilă legată de viața trăită în democrație și pe care noi, românii, am dus-o în aceste ultime decenii atât de tumultoase și prin care am trecut împreună cu țărișoara asta.
Și în vreme ce supravegheam echipele de constructori, zugravi, dulgheri, instalatori și electricieni, ca lucrările să se desfăsoare fără probleme, mai ales că am trecut și prin situații în care, ce se ridica ziua se ducea dracului noaptea, de-a existat un moment în care am simțit că-l înțeleg perfect pe meșterul Manole care și-a zidit soția în pereții Mănăstirii Curtea de Argeș, ca să poată finaliza lucrarea… doar că eu dacă aș fi procedat la fel, riscam acum să vorbesc de nebun, cu pereții noii mele case! … ei bine, repet, și-n vreme ce supravegheam lucrările la noua mea casă, am realizat că doar o sagă mă poate scoate din încurcătură, la câte știu că am de așternut pe hârtie!
Și-acolo, pe șantierul viitoarei noastre case, am ajuns să schițez subiectele romanelor mele viitoare, trei la număr – “Te iubesc, îngerul meu!”… „Te iubesc, orice s-ar mai întâmpla”… și „Te iubesc, cât îmi va mai bate inima”… și care, împreună cu primele două romane, deja publicate… „Te iubesc…” și „Te iubesc, până când moartea…”, vor alcătui saga mea de dragoste, autobiografică.
Așa a luat ființă viitoarea sagă a vieții mele, la care scriu astăzi fără contenire, cuvintele ieșindu-mi singure din suflet ca să se aștearnă deja parcă tehnoredactate, ca și cum fiecare cuvânt, virgulă sau liniuță de dialog își cunoștea dinainte așezarea în pagină.
În finalul spovedaniei mele către Dvs, stimatele mele cititoare, aș vrea să mai adaug doar câteva completări legate de subiectele cărților mele.
Inițial, cărțile mele ar fi trebuit să fie încadrate la categoria „Romane document”… pentru că sunt non-ficțiune iar personajele principale, ca mai toate personajele din cărțile mele, apar cu numele lor reale, fără pseudonime. Și mi-am asumat orice răspundere pentru ceea ce am publicat și voi continua să public.
În primăvara anului 2009, după ce am publicat romanul „Jurnalist… made in Romania”… (și pe care, într-un viitor nu foarte îndepărtat, intentionez să-l reeditez la editura mea)… am fost arestat pentru 45 de zile pentru că, din cauza a ceea ce am publicat, am deranjat personaje din sistemul politic care n-ar fi vrut ca eu să spun lucrurilor pe nume, altfel că… am fost lăsat din brațe la cheremul dușmanilor adunați în jurul meu, precum corbii în jurul unui stârv.
Iar ca jurnalist, administrând și-un ziar regional, recunosc că datorită tenacității și încăpățânării mele în a vedea lucrurile doar în alb și negru, fără nici o altă nuanță de compromis, reușisem să-mi fac destui dușmani la acea vreme, care m-așteptau la cotitură.
Astăzi, cărțile mele care fac parte din viitoarea sagă, chiar dacă sunt romane de dragoste, autobiografice, conțin și vor continua să conțină aceleași adevăruri precum cele care m-au băgat după gratii, nevinovat, în 2009, adevăruri văzute prin prisma mea, a unui om care n-a suportat vreodată să-i fie insultată inteligența.
Și asta… chiar dacă procesele câștigate în final de mine, după un deceniu plin de stres, de tensiune și de lupte încrâncenate duse împotriva unor politicieni, polițiști, magistrați și chiar și împotriva unor procurori corupți din instituția DNA, fost instrument de presiune al așa-zisului Stat Paralel, de tristă amintire, și care își doreau să mă vadă la pământ iar ziarul meu desființat… ei bine, mi-au oferit doar satisfacția de-a demonstra societății civile românești, că se poate trăi și-n societatea noastră dacă ai coloană vertebrală și nu faci compromisuri.
Iar cele două infarcturi prin care am trecut și diabetul cu care m-am căpătuit, nu mă împiedică absolut deloc, ca și acum să continui să spun lucrurilor pe nume.
Din contra.
Acesta sunt eu, jurnalistul și scriitorul Julien Tănase. Acum, mai mult scriitor decât jurnalist, căci scriind cărți, mi-am găsit liniștea.
Iar menirea scriitorului nu este doar aceea de a-i face pe semenii săi să viseze, înfrumusețându-le sufletul și viața. Categoric, nu!
Menirea sa este și să lase în urma sa o mărturie scrisă despre perioada trăită de el, în viața asta. O mărturie care, cine știe… poate că-l ajută pe bunul Dumnezeu să facă lumea mai bună. Și să îndrepte ceea ce consideră că trebuie îndreptat.
Iar în acest caz, menirea scriitorului este sacră, dacă i-a fost încredințată de însuși bunul Dumnezeu.
Cu bine, Al dvs, scriitorul Julien Tănase
